ALICE( Anca Vasile)

                                                                  ALICE

            Imi amintesc adesea de prima zi cand am mers la liceu si am intalnit-o pe Alice.Era o fata foarte frumoasa:  inalta, avea ochii albasti si parul castaniu . Nu era genul de fata foarte populara la liceu sau lucruri de genul acesta. Lui Alice nu ii placea sa iasa in evidenta. Era destul de serioasa si tacuta. Banuiesc ca toate acestea se datorau faptului ca ea avusese o viata grea. A trecut mult timp de cand devenisem prietene pana sa-mi povesteasca cateva lucruri despre ea: fusese  parasita de mama ei cand avea aproape 3 ani si a fost crescuta de tatal ei.  Toate intamplarile prin care trecuse au facut-o sa se maturizeze mai repede decat orice alt copil si se purta asemeni unui adult. Intotdeauna mi-a placut sa o ascult pe Alice vorbind despre tatal ei. Vocea ei suna balnd si fata i se lumina. Era atat de puternica…

            Dar intr-o zi prietenia mea cu Alice a inceput sa se sfarseasca. Se purta foarte ciudat. Noi intotdeauna mergeam impreuna la scoala, dar acum ea nu mai parea interesata sa stea cu mine. Incepuse sa lipseasca de la ore, nu-mi raspundea la telefon. Tatal ei era la fel de ingrijorat ca si mine de comportamentul ei. Era ca si cum ea ar fi uitat de prietenia noastra si nu mai era langa mine. Am presupus ca isi gasise alti prieteni si nu mi-a spus pentru ca s-a gandit ca ma voi simti prost. Am inteles si am inceput sa ies cu alti prieteni de-ai mei. Timpul petrecut cu ei era foarte placut, insa imi era intr-un fel dor de Alice.

            Luni de zile au trecut in acelasi fel. Acum eu si cu Alice ne spuneam doar ‘Buna!’ una celeilalte si nimic mai mult. Dar se petrecea ceva ciudat cu ea. Nu ma mai privea, ca si cum ii era rusine de ceva. La momentul respectiv nu am dat foarte mare importanta acestul lucru. Timpul trecuse atat de repede si eu nu realizasem ca trecuse atat de mult de cand avusesem ultima oara o conversatie cu Alice. Dar am incercat sa nu ma mai gandesc la acesc lucru si sa imi vad de viata mea obisnuita.

            Doar dupa o perioada lunga de timp am aflat ce i se intampla lui Alice. Intr-o zi a venit la mine si mi-a spus adevarul. Nu vroia sa ma gandesc ca m-a lasat pentru ca avea alti prieteni. De fapt ea se distantase de mine ca sa ma protejeze. Alice avea problem cu drogurile. A inceput sa consume droguri cu 6 luni in urma. La inceput o facea pentru ca vroia sa se simta bine, vroia sa uite de toate problemele, de sarmanul ei tata care muncea din greu sa o creasca, chiar daca putea muri in orice clipa din cauza unui atat de inima. Ea vroia sa simta iluzia produsa de droguri. Timp de cateva saptamani a consumat droguri doar de distractie dar dupa aceea a inceput sa simta nevoia sa le ia. Se ascundea de tatal ei deoarece nu vroia ca acesta sa vada ceea ce ea devenise. Alice a intrat intr-un anturaj prost care o incuraja sa se drogheze. A inceput cu drogurile usoare dar in scurt timp ele nu mai aveau niciun efect ,asa ca a consumat altele mai tari. Nu a mai vrut sa stea cu mine pentru ca nu vroia ca eu sa intru in acel grup. Alice era ingrozita de idea ca as putea consuma vreodata toate acele lucruri, asa ca a preferat sa stea departe de mine.

            Din fericire a realizat ca nu trebuia sa faca toata ascestea, ca drogurile te fac sa te simti mai bine, iti dau sentimental ca esti cel mai bun, dar pentru o perioada foarte scurta. Drogurile creeaza o iluzie, un vis perfect si te fac sa te simti ca si cum ai pluti dar cand efectul se termina visul dispare. Si creeaza si dependenta. Te fac sa vrei din ce in ce mai mult, pana cand nu te mai poti opri. Nu orice consummator de droguri este capabil sa admita ca are o problema. Nu oricine este in stare sa accepte ajutor din diferite parti sau sa se confrunte cu aceasta problema pe cont propriu inainte sa fie prea tarziu…

            Cand Alice mi-a spus prin ce a trecut , nu imi venea sa cred. Era mult mai grav decat am crezut. As fi preferat ca Alice sa isi gaseasca alti prieteni, sa se intalneasca cu cineva si sa nu mai aiba timp pentru mine, decat sa aiba probleme cu drogurile. Era oarecum fericita ca imi povestise, deoarece acum eram pregatita sa o ajut sa treaca peste toate. Am avut parte de o perioada foarte grea pentru ca, desi Alice a incetat sa consume droguri, uneori mai simtea nevoia. Dar din fericire ma avea pe mine langa ea. Prietenia mea cu Alice a devenit in scurt timp ceea ce fusese o data. Eram chiar mai apropiate.

            Timpul a trecut iar eu si cu Alice am crescut. Dupa ce a terminat liceul Alice a intalnit un baiat. A fost impreuna cu el timp de 3 ani si intr-un sfarsit au decis sa se casatoreasca. Sotul ei era o persoana foarte draguta. Numele lui era Rob. Era muncitor dar nu genul de persoana care isi petrece tot timpul lucrand, era amuzant, respectuos si o iubea foarte mult. Imi placea foarte mult sa imi petrec timpul cu ei. Alice si cu mine eram ca si surori, deci Rob era pentru mine cumnat. Sunt foarte fericita ca Alice este fericita acum. Acea perioada urata este complet stearsa de noi ,dar ma gandesc ca amandoua ne-am schimbat in urma acelei experiente. Am invatat o multime de lucruri de la Alice. Nu numai cele pe care mi le-a spus ea, dar si ajutand-o pe ea in acea situatie m-a facut sa invat pe cont proprie ce sunt drogurile defapt.

O sansa la viata ( Micu Viviene)

            Multi dintre voi s-ar putea sa fi fost in locul meu. Acum am 21 de ani si imi privesc viata ca pe un dar. Daca ai fost vreodata drogat, ar trebui sa stii cum m-am simtit atunci. Familia mea a fost una destul de bogata, dar mama a murit de cancer cand aveam 16 ani. Eram singura cu tatal meu, iar el era un important om de afaceri si nu avea timpul necesar pentru a sta cu mine. Aveam laturi o fata care pretindea ca imi era prietena, dar care  doar se folosea de banii mei si de sufletul pe care mi l-am deschis in fata ei.            

            Cand ea m-a abandonat, mi-am dorit alti prieteni . In micul oras din care provin, prietenii sunt greu de gasit, deci am inceput sa ies in cluburile din Bucuresti. Mi-au placut oamenii de acolo, dar ei, din pacate,  nu m-au placut pe mine, deci am inceput sa ma simt iar singura. Mi-am rugat tatal sa deschida un club in alt oras mai mic, fiindca imi doream prieteni. Tata mi-a dat bani sa imi deschid un club si totul parea ca este bine.

            Intr-o zi am aflat ca in club se facea trafic cu heroina! Si eu vroiam…putin din aceasta amagire, doream sa uit , sa iert, sap rind iar putere. Deci am gasit dealer-ul si am inceput… Credeam ca sunt “smechera” si cu o multime de prieteni. Ma drogam de 3 luni si traiam o viata “ de vis”… Dar intr-o zi nu am putut sa ma ridic din pat, fiecare parte din corpul meu tanjea dupa heroina…avea nevoie de ea. Nu puteam sa cred ca ceea ce se intampla este real, era ca o tradare din partea celei mai bune prietene ale mele, heroina.  Nu puteam sa supravietuiesc mai mult de 4 ore fara ea. Imi doream doar sa ma duc  in lumea ideal ape care ea o faurea.

            Viata mea depindea de dealer, dar el murise din cauza unei supradoze cu doua zile in urma si rezervele mele erau pe terminate. Trebuia sa ma duc in Bucuresti , la sef…si asa am facut. Ceea ce am vazut m-a speriat. Toata lumea se droga, incepand de la adolescenti de 15 ani pana la bunici de 50 de ani si dealer-ul ii trata ca pe niste animale: dupa ce isi injecta doza, arunca seringa altora si ei se repezeau la ea de parca era mancare. Am continuat sa accept ceea ce vedeam , pana cand clubul mi-a fost luat din cauza datoriilor. Banii tatalui meu se duceau pe droguri, dar el credea ca totul este bine. Prietena mea ma parasea pentru ca nu aveam bani…inca o data. Acum, imi doream pe cineva adevarat caruia sa ii pot spune problemele mele, caruia ii pot plange pe umar.

            Tata era in strainatate cu afaceri, iar eu singura, cautand prieteni, fara sa am de unde sa fur. Am urat pe toata lumea din jurul meu pentru ca erau fericiti, pentru ca nu aveau nevoie de droguri, pentru ca aveau bani si pentru ca isi aveau familiile aproape. In plus, tata a aflat. Stii, in orasele mici vestile proaste circula repede. Tata s-a intors si m-a cautat la club, dar…surpriza. Clubul era acum  casino condus de cei care mi l-au luat din cauza datoriilor. Atunci, tata a facut in infarct si a murit. Eram orfana, si trebuia sa conduc afacerile singura si am aflat ca aveam o multime de datorii. Nu puteam avea acces la bani din cauza datoriilor si nu puteam sa ajung la prietena mea.

            Datoriile si moartea tatalui meu m-au facut depresiva; si casa era goala si prafuita. Am incercat sa imi pun capat zilelor: mi-am amintit ca tata lua somnifere, m-am dus la el in birou, le-am cautat, le-am gasit si am luat multe. Am fost speriata, simteam ca moartea se apropie, ii simteam mirosul apasator si am fost prea lasa sa mor…am sunat ambulanta. Cand aceasta era pe drum, mi-am vazut toate lucrurile bune si proaste din viata, mi-am vazut viata in roz, in mov, in mov inchis si in negru…muream. Cand m-am trezit eram disperata. Eram singura intr-o camera alba si ma gandeam ca poate este raiul, dar aveam o perfuzie atasata in mana. Am tipat. O asistenta a venit, m-a calmat si m-a readus cu picioarele pe pamant; mi-a explicat ca acea perfuzie sugea, la propiu, drogul din mine si ca au facut eforturi mari sa ma salveze.    

            In timp ce eram la clinica, casa mi-a fost luata din cauza datoriilor si am pierdut totul. Cand doctorii  imi spumeau ca fac progrese, ca sunt pe drumul cel bun si ieseam din depresie, aceste vesti proaste m-au dus intr-o noua depresie. Dupa cateva zile, cand simtean ca totul in jurul meu se prabuseste si ca, dupa ce voi iesi din clinica, voi muri singura pe o strada intunecata in dorinta de a ma mai droga inca o data, L-AM VAZUT. Atunci am simtit ca timpul se opreste. Ne-am ajutat reciproc sa iesim din intuneric si relatia noastra avansa din ce in ce mai mult. Vorbind despre nimicuri zilnic, am alfat ca tatal sau imi cumparase casa si ca se cunostea cu tatal meu, chiar fusesera buni prieteni.          

            Dupa mai mult de doua saptamani, cand cei de la clinica ne-au lasat sa plecam, am ramas impreuna si dupa cateva luni am facut nunta, iar acum avem o fetita. Uneori, nevoia de heroina ne duce la disperare, pana in punctul de a o lua de la capat, dar mereu ne gandim la copilul nostru care ne da putere sa mergem mai departe. Acum totul este bine!

O poveste cutremuratoare( de pe net)

Se scriu si se spun multe lucruri dar totusi prea putine despre acest drog care te distruge, iti omoara mai intai telurile, modul de viata, conceptiile, lucrurile in care crezi, apoi sufletul, si in cele din urma corpul chiar daca ajungand aici nu mai conteaza ce pierzi, esti constient ca ai pierdut tot inca de cand ai inceput acest dans cu moartea...
Daca ai ales sa mergi pe acest drum, realizezi ca e un drum cu sens unic, nu ai cum sa te mai intorci, e un joc din care nu ai cum sa iesi invingator, daca ai facut cunostinta cu ea, cu heroina, ti-ai semnat condamnarea la moarte, o moarte pe care ti-o doresti din ce in ce mai des pentru ca moartea inseamna de fapt libertate...
M-am indragostit de ea, in inconstienta mea as fi facut orice pentru ea, traiam doar pentru ea, uneori o uram, cand de fapt ma facea sa o iubesc si mai mult, o iubire bolnava, a devenit totul pentru mine, iubit, prieten, confidenta, traiam doar prin ea, doar cu ea, doar pentru ea. A pus stapanire pe mine, pe sufletul si corpul meu inca de la primul contact, chiar daca in parsivitatea ei m-a facut sa cred ca e doar un mod de a ma face sa ma simt bine neconditionat. Ca eu nu o sa devin unul din cei 40.000 de dependenti care nu pot sa traiasca fara ea. Dar toti au gandit la fel pana cand au simtit pentru prima data ca sunt sclavii propriului corp, propriei slabiciuni, sclavul ei, al heroinei.
Imi amintesc de prima senzatie pe care am simtit-o. Un amestec de frica, incantare, detasare, ca si cum altcineva ar fi luat controlul asupra propriului meu corp. Eram exact asa cum mi-am dorit de multe ori sa fiu, mi-a oferit acea senzatie pe care de multe ori o cautam fara sa stiu ce caut de fapt. Era acel ceva care de multe ori imi lipsea si nu stiam ce e. Mi-a oferit exact ceea ce imi lipsea. A umplut acel gol din viata mea. Cel putin asta m-a facut pe mine sa cred atunci. Era rezolvarea cea mai usoara, rapida si la indemana pentru absolut orice. Dar pentru absolut orice. Ma durea capul? Eram intr-o stare proasta? Eram deprimata? Ma certam cu cineva? Eram plictisita? Se intampla ceva urat in viata mea? Solutia era una pentru toate, imi lua durerea cu mana, ma facea sa ma simt bine imediat, ma facea sa uit de toate, sa vad viata in roz, sa fiu indiferenta in fata oricarei intamplari. M-a facut sa mint pe toata lumea cu atata nerusinare, privindu-i in ochi fara sa clipesc, m-a facut sa ii evit pe cei care nu faceau parte din lumea mea, sa nu ii inteleg pe cei care nu vedeau lucrurile ca mine, sa ii urasc pe cei care incercau sa imi deschida ochii... nu vedeam decat acel praf blestemat. Persoana pe care o iubeam cel mai mult, iubitul meu, nu a mai rezistat si m-a pus sa aleg intre el si noua mea dragoste, heroina. Mare greseala. Am ales fara sa ma gandesc de 2 ori. Am ales heroina, ea nu ma punea sa aleg, avea control absolut asupra mea. Dar inca nu imi dadeam seama, in prostia mea credeam ca stiu ce fac, credeam cu toata fiinta mea ca mie nu are cum sa mi se intample ceva rau. Era atat de bine. Ma simteam libera si stapana pe mine, faceam ce vroiam sa fac, dar de fapt eram sclava si prizoniera ei, ma facea sa o vreau doar pe ea si doar asta faceam, era cu mine zilnic, ora de ora, secunda de secunda, in mintea mea, in corpul meu, in viata mea. Nu imi programam sa fac nimic pentru ca trebuia sa fiu langa ea, nu plecam niciodata de acasa mai mult de 4 ore pentru ca nu puteam sa stau fara ea. Devenise eu.

   
Intr-o dimineata am facut cunostinta si cu partea ei urata... nu reuseam sa ma ridic din pat. Simteam cum arde corpul meu din interior spre exterior. O senzatie de care nu mai auzisem si sincer nu mi-as fi imaginat vreodata ca ar putea exista. Ma durea fiecare milimetru din corpul meu, nu puteam sa imi stapanesc tremurul, nu reuseam sa stau in picioare, nu reuseam sa gandesc sa imi dau seama ce trebuie sa fac. Ma panicasem nu reuseam sa gandesc si asta ma speria cel mai rau. Si atunci ce am facut? Am cautat-o iar pe ea. Am dat un singur telefon, nu era departe. A mai durat putin si in clipa in care ne-am intalnit m-a facut bine in mai putin de o secunda. Incredibil. Cel putin asa mi se parea mie. Din clipa aceea s-a schimbat ceva am realizat ca nu puteam sa mai traiesc fara heroina. Tragic. Trist. Dar adevarat. Se instalase atat de bine in viata mea, in corpul meu incat nu mai vedeam nici o scapare. Nu ma gandisem niciodata la asta, m-a socat, surprins si panicat sa constientizez starea in care eram. A urmat o perioada in care ma foloseam de ea, nu vroiam sub nici o forma sa ma "trezesc" sa vad ce ajunsesem, nu vroiam sa cred ca acea stare de bine era doar o iluzie, nu vroiam sa privesc adevarul in fata si fugeam de el, ma ascundeam tot in heroina, nu vroiam sub nici o forma sa ma trezesc din acea stare falsa de calm si imi convenea sa dorm in continuare, nu ma atingea nimic atat timp cat eram in bratele ei, putea sa se intample orice, ea ma proteja nu ma lasa sa imi dau seama de nimic. Dar nu orice dureaza o vesnicie nu? Nu. M-am trezit intr-o zi, ma parasise pana si ea, marea mea dragoste, scutul meu in fata realitatii, heroina. Devenise din ce in ce mai greu sa o am. Fondurile mele erau 0. Am inceput sa apelez la parinti, la cunostinte, la toata lumea pe care o cunosteam. Incepusera sa puna intrebari, sa isi dea mai mult sau mai putin seama de ceea ce se intampla cu mine. Si atunci fugeam. De ei, de mine, de tot. Imi cautam si culmea, chiar gaseam linistea tot in heroina, ma facea sa disper dar cand in sfarsit o aveam imi dadea acea stare de liniste, de calm, de relaxare totala. Partea proasta era ca nu dura mai mult de cateva ore. Incepusem sa ma gandesc ca singura scapare pe care o mai aveam era sa mor. Si imi facusem planuri in sensul asta. Nu mai suportam. Nu mai vroiam. Mi se parea ca viata mea era un calvar si nu mai merita traita. Priveam lumea pe strada si ma intrebam cum pot sa traiasca atat de linistiti? Nu mai stiam cum e sa mergi linistit pe strada, sa iesi in oras, sa zambesti... Era atat de ciudat pentru mine sa ii vad in banalitatea si normalitatea lor... Ii uram! Ii uram si ii invidiam, ei nu stiau cum e sa nu poti sa dormi, sa nu poti sa mergi, sa nu poti sa faci nimic daca nu iti iei portia de dava. Le urmaream miscarile, gesturile, erau atat de...normali. Si pentru mine era atat de ciudata senzatia, atat de straina, nu imi mai aminteam cum e sa fi normal. Nu suportam sa ma priveasca cineva, aveam impresia ca vad doar mila in ochii lor. Ar fi avut dreptate daca asta simteau. Totul pana intr-o zi. M-am dus la un centru de asistenta a adictiilor. Am stat de vorba cu cineva care spre surprinderea mea stia despre ce vorbeam. Si pentru prima data dupa mult timp am fost sincera cu mine. I-am explicat tot si chiar daca am ajuns acolo convinsa doar 5% ca o sa faca cineva ceva pentru mine sau ca as putea eu sa fac ceva pentru mine, cand am plecat de acolo convingerea mea crescuse la 80%... Inca nu era 100%, nu prea mai aveam incredere in nimeni si mai ales in mine, nu credeam ca o sa reusesc, aveam doar o reteta pentru somnifere si calmante in mana si vorbele acelei persoane in cap. Si inca ceva care cred ca a contat mai mult decat orice... o persoana care m-a inteles si care a stat langa mine mult timp pentru a fi sigura ca o sa reusesc. Am stat 3 zile dupa aceea adormita, nu imi mai aduc aminte mare lucru, cred ca mi-a fost rau dar nu mai tin minte, dupa 3 zile m-am intors la centru...eram atat de fericita! Simteam ca eram libera! Si atunci convingerea mea a crescut la 100% atunci m-am hotarat si am vrut sa renunt de tot. Senzatia aceea de libertate pe care am simtit-o nu se compara cu nimic. De abia atunci mi-am dat seama cat de mult imi doream de fapt sa scap. Si de atunci pana in clipa de fata traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, e atat de minunata senzatia de libertate, traiesc si sunt fericita cand ma trezesc dimineata si ma gandesc sa imi fac cafea spre deosebire de alte dimineti cand singurul lucru pe care il cautam era o seringa. Nu am fost nevoita sa intru pe tratament cu metadona, sau suboxone, nici macar naltrexona, am reusit fara si sunt mandra de asta.
Nu stiu daca pot sa spun ca sunt un caz fericit. Nu m-a obligat nimeni sa ma bag in asta, nu am avut probleme de care sa scap, nu e nimeni vinovat pentru ce am trait, nimeni in afara de mine. Am vazut atatea cazuri, persoane care au murit, persoane care au ramas in inchisoare pentru mult timp, persoane cu fel de fel de boli, fete care au ajuns prostituate de 2 lei, toate din cauza heroinei si cu toate astea continuam sa iau. Nu e nimic pe lumea asta care poate sa te opreasca din momentul in care intri pe acest drum. Spun asta pentru ca am fost acolo si stiu. Singurul lucru care poate sa te opreasca esti chiar tu. Daca tu vrei cu adevarat sa te opresti atunci chiar se poate nu sunt doar cuvinte goale. Dar heroina este atat de puternica, parsiva, perversa, incat te face sa vezi lucrurile altfel, altfel decat restul. Cu siguranta senzatia e frumoasa altfel nu s-ar fi apucat atat de multa lume de ea, dar lumea trebuie sa fie constienta, trebuie sa stie ca heroina are o singura regula - e de ajuns o data. E de ajuns o singura data, dupa care in toate cazurile sfarsitul e acelasi. Esti prizonierul ei pentru totdeauna.

Eu sunt constienta ca nu o sa scap niciodata cu adevarat de asta. O sa imi ramana toata viata o pata pe creier. Sa nu credeti ca daca am trecut prin tot ce am trecut (si credeti-ma au fost clipe groaznice, clipe pe care nici macar nu si le poate imagina cineva) nu am momente in care as face orice sa mai simt o data acea senzatie... E atat de periculos acest drog incat si peste 30 de ani o sa am aceeasi dorinta de a mai vrea o data... Dar stiu, sunt constienta ca daca o sa cad prada tentatiei si o sa mai incerc o data, o sa imi programez singura moartea.

Asta este doar povestea vietii mele, una din zecile de mii de cazuri in care heroina si-a aratat puterea. Am scris-o aici pentru ca vreau sa va fac sa intelegeti intr-un fel sau altul ca nu e bine sa judecati si sa condamnati persoanele care au cazut in patima heroinei, nu condamnati drogatii, condamnati drogul! Ma intreb de ce nu face nimeni cu adevarat nimic in combaterea traficului cu heroina? De ce pana si un pusti de 16 ani isi gaseste foarte usor dava? De ce nu se implica autoritatile mai mult? Degeaba aratati cu degetul drogatii, ei sunt ultima veriga a acestui lant, ei sunt victimele acestui fenomen, cei care fac bani de pe urma lor ar trebui condamnati. Stiu cat de greu este sa fi dependent si sa fi nevoit sa faci orice sa faci rost de bani pentru doza zilnica, stiu cat de usor este sa aluneci pe aceasta panta, stiu ca este aproape imposibil sa te lasi, stiu ca la noi daca te duci la un centru de dezintoxicare te baga pe tratament cu metadona, adica dai din una in alta nu rezolvi nimic, iti prelungesti perioada de suferinta... Nu spun ca nu e buna metadona, dar cunosc deja prea multe cazuri care iau meta de peste 5 ani si nu au rezolvat nimic ba mai mult, sunt terminati din pdv psihic.

Astept comentarii, astept sa imi spuneti povestea voastra stiu ca sunt multi ca mine, astept sa imi spuna cineva ca am gresit cu ceva in ce am relatat mai sus. Stiu ca e nevoie de mult curaj pentru a vorbi deschis despre acest subiect. E viata mea chiar daca nu sunt foarte mandra de asta, si stiu ca nimeni nu are cum sa inteleaga ce am scris poate doar daca a trecut prin asta.
Si inca ceva... daca are cineva vreo curiozitate vis a vis de droguri, evitati cu orice pret heroina, fugiti de ea ca de dracu, altfel, in cel mai bun caz, o sa ramaneti toata viata marcati de asta in cel mai urat mod, dar de cele mai multe ori exista o singura iesire - moartea. Nu va bateti joc singuri de voi. Orice, numai heroina nu!

Cu speranta ca poate intr-un final lumea o sa inceapa sa inteleaga acest fenomen, astept relatarile voastre.
Ariana.